Cararile destinului

“Cea mai mare avere, cei sapte copilasi, au fost urcati in caruta. Tata a luat si lucrurile de pret, lasand casa in urma. Ne-am refugiat in satul Poieni-Solca, devenind familia Refugiatului, noi fiind din orasul Storojinet, Bucovina de Nord.”

Asa isi incepe povestea Maria Cojocariu, fosta Cozmici, fata Refugiatului. Cu ochii de un albastru limpede, cu parul prins in coc, femeia din fata mea incepe sa retraiasca sentimentele traite in cei 69 de ani de viata.

“Amintirile raman vii in lada mintii. Mi-am iubit foarte mult parintii. Probabil ca distanta m-a apropiat mai mult de ei.“

Familia de muzicanti

La prima vedere, un om obisnuit, dar in esenta, o femeie dedicata muncii si familiei. O cheama Maria Cojocariu, s-a nascut pe 4 iunie 1942 si este unul dintre cei mai mari profesori de canto clasic din Romania. Inca de cand s-a nascut a cantat, s-a dedicat muzicii si a trait prin aceasta. Traieste intr-o casa langa orasul Botosani. O casa plina cu amintiri, cu un pian pe care isi faureste gandurile si locul unde isi da frau liber sentimentelor prin scris si muzica. In anul 2002 a fost parasita de una dintre marele iubiri. Sotul, profesorul Gheorghe Cojocariu, a parasit scena vietii, mergand intr-un loc in care isi va putea canta bucuriile traite.

Framantand mainile si cu privirea in jos, incepe sa imi povesteasca clipele copilariei si amintirile pastrate vii in minte. Vantul de afara intensifica momentul, iar firul povestii incepe sa curga lin, ca o melodie cantata incet la pian. Vocea suava, dar in acelasi timp plina de putere, incepe sa isi faca loc prin portativul vietii.

“Mi-am respectat foarte mult parintii. Provin dintr-o familie de muzicanti. Spun muzicanti, pentru ca nu toti din familie aveau scoala de specialitate. Tata era un om extraordinar. Ziua lucra, iar noaptea canta. Tata era si meserias, lucra ca tamplar. Facea ciubere, linguri, furculite, castroane, funduri de mamaliga, carute de lemn. Dumnezeu l-a inzestrat cu fel si fel de talente, pe langa faptul ca stia sa cante. Tata canta si la vioara. Nu avea scoala, decat scoala vietii. Mama era o munteanca grozava, inalta si frumoasa. Mereu ii spuneam: Victoria Lipan era nimica pe langa tine. Avea voce de mezzosoprana, iar in momentele ei de tristete canta atat de frumos, incat noi ne adunam pe langa ea si o ascultam. Noi am fost 13 copii, patru au murit de bolile care erau atunci, iar noua copii au ajuns la varsta maturitatii. Ca sa fii jandam la atatia copii iti trebuie putere de munca.

Toti fratii mei iubeau muzica. Cel mare, Ghita, canta la trompeta, Niculai canta la trombon si la cobza. Avea un talent improvizatoriu extraordinar. Tudor canta la trompeta, iar Dumitru si Arcadie cantau la toba. Si surorile mele Florica, Ileana si Adriana erau talentate.

Stiam de rusinea cuvantului, iar parintii ne-au educat cu cuvantul, nu cu bata. Nu exista sa le raspund parintilor. Aveam un respect pentru ei si fratii mai mari. Fratele mai mare trebuia ascultat, nu sa te iei la tranta cu el.

Bunica era nemtoaica si bunicul ucrainian (din partea tatalui), iar mama era romanca curata. Dupa parerea mea, cei mai reusiti copii sunt astia care sunt din neamuri diferite.

Am avut si un unchi, Gheorghe Cozmici, care 40 de ani a studiat constructia viorii. Facea niste viori extraordinare: pentru Filarmonica din Iasi, Bacau, Bucuresti, Franta, Italia, Munchen, oriunde in lume unde cantau romanii. Si le vindea pe bani putini, iar acestea valorau extraordinar de mult in strainatate.“

Cu o calmitate in glas si in priviri, scoate un teanc de foi pe care stau asternute versuri scrise in nopti triste si pline de singuratate. Cauta o poezie si incepe sa imi recite “Spicul“. Zaresc pe foi scrisul caligrafic, iar intr-un colt scrie 22 februarie 2011, ora 5 dimineata. Imi dau seama ca unele nopti sunt apasatoare, iar vijelia din suflet poate fi alungata doar prin scris si muzica.

“In plinul camp, asa, spre vale,

Ma simt ca zbor si tot privesc

Iar ochii-mi vad un lan de soare

De grau bogat si ma mandresc.“

Daruirea pentru munca

Era o fata mica si ii placea sa cante. Visa sa devina o mare cantareata. Toti din familie cantau la un instrument sau vocal, iar pasiunea a venit inca din frageda pruncie. A fost educata cu dragoste pentru munca si tot ceea ce face sa fie din pasiune si cu multa daruire. Nu i-a fost frica niciodata sa munceasca si sa ii ajute pe altii. A studiat ore intregi pentru a ajunge acolo unde isi dorea.

“Singura m-am inscris la scoala. Mama mi-a dat certificatul de nastere. Nu aveam nici buzunare, nici nimic. L-am pus in san si am mers pana la scoala. Eram cu picoarele goale. Sa nu iti imaginezi ca erau papuci sau ceva. Aveam picioarele crapate, lovite, si sticla imi intra, si ghimpi, dar probabil ca toate lucrurile astea m-au intarit.“

Clasele I-IV le-a facut in satul de adoptie, Poieni-Solca, iar V-VIII in Botosana. Nu a uitat niciodata de unde a plecat. Si acum povesteste cu emotie de dascalii ei. Spune ca fara acestia nu ar fi ajuns aici. Mai ales fara domnul profesor Boca, deschizatorul de drumuri.

“Chiar daca eram mica, ma luam la tranta cu baietii, dar luam mereu premiul I. Nu exista sa ma intreaca nimeni. Si cine eram eu? Fata Refugiatului, fata necajita. Parintii meu au fost mereu foarte muncitori si cinstiti, iar pe noi ne-au educat la fel, cu dragoste pentru munca. Imi spuneau mereu: Gasesti un porumb, da-l mai in colo. Sa nu il iei ca nu e al tau. Dumnezeu ne-a ajutat, ca noi eram veniti acolo, dar cu timpul am reusit sa fim si noi respectati.

Se cunoaste o sclipire in ochi, iar prin fereastra camerei, soarele a inceput sa se joace, batand plapand pe fata ei. Imi zambeste… Simt o bunatate nemarginita. Se uita pe fereastra dupa care continua pe acelasi ton suav. “Muzica este hrana sufletului meu, iar din clasa a VIII-a am facut Liceul de Muzica la Iasi. Clasa a VII-a o terminasem cu 5 pe linie (sistem rusesc). A fost un examen greu. Erau 600 de candidati si 60 de locuri, iar in final am ramas 11 care am absolvit. Am facut 7 ani de viola, iar din clasa a X-a nu mi-a mai crescut manuta si am trecut la canto clasic (a X-a, a XI-a, a XII-a).“

La Conservator a intrat a V-a pe lista, cu media 9.43,  la sectia pedagogie. “Ma sculam la 2, 3 noaptea si si pana dimineata cantam intruna. Cand se trezeau ceilalti mie imi era deja foame.“

Sarificii din dragoste

Ofteaza usor si isi indreapta iar privirea spre pamant. Parca incearca sa simta cat mai aproape clipele de atunci si se abandoneaza usor in sentimente. “Pe primul plan am pus cariera. Daca un baiat ma chema la un film ii spuneam ca mai intai fac studiul si dupa merg. Dar am avut si eu o dragoste in liceu, Mihai Buculei, ajuns acum sculptor de talie internationala. Ne-am despartit dintr-o prostie.“

Dar iubirea nu s-a oprit aici. Totul avea sa se intoarca la 180 de grade si viata sa prinda o alta forma. O forma ce urma sa ii schimbe complet modul de a fi si de a gandi. In anul al III-lea l-a intalnit pe Gheorghe Cojocariu. Un barbat care mai fusese insurat, cu 14 ani mai mare ca ea si care facuse cinci ani de inchisoare. “Eu ii aratam la dictare muzicala, iar el la armonie. Asa ne-am apropiat si a inceput sa imi povesteasca viata lui. In gandul meu imi spuneam: Ce ar fi daca pe omul acesta l-as face fericit ? Si cu pretul multor sacrificii am reusit sa il fac fericit si nu am regretat niciodata ca am ajutat un om.“

In anul al IV-lea s-a casatorit, iar dupa terminarea Conservatorului a ales sa vina in Botosani pentru ca era mai aproape de Poieni-Solca si de parintii sotului. Desi ar fi putut sa aiba o cariera stralucita, terminand a XVI-a pe tara Conservatorul, a ales sa fie aproape de cei dragi. “Mereu am spus: am terminat Conservatorul cu doua diplome, un copil in brate, doua valize si doua linguri.“

O cariera stralucita de mama

Imi repeta ca nu ii pare rau de alegerea facuta si daca ar fi sa se intoarca in timp, nu ar schimba cu absolut nimic viata. Spune ca asa i-a fost dat de la Dumnezeu si este multumita de ceea ce a realizat.

“Am trei copii minunati de care sunt foarte mandra. George-Constantin a vrut sa dea la drept si apoi la medicina. Doi ani l-am pregatit pentru medicina, iar apoi s-a razgandit. L-am intrebat: Nu vrei sa dai la Conservator?, iar el mi-a spus ca nu e pregatit. L-am dat la Panaite Paraschiva si facea pregatire cate 12 ore pe zi. Canto facuse cu mine, teorie stia, dar ii trebuia doar putina indrumare. Acum este bariton la Opera din Iasi. Bogdan-Ionut este si el la Filarmonica din Iasi. A fost primul care a terminat Conservatorul la doua sectii: pedagogie si dirijat specialitate, iar Radu-Ovidiu este solist-bas in Freiburg.“ Se simte bucuria in glasul ei atunci cand vorbeste de cei trei copii. Este o mama implinita sufleteste si asta se simte din caldura cu care povesteste despre ei.

“Cu Radu am o poveste mai interesanta. A facut canto clasic, iar apoi trei ani de Conservator la Iasi la teorie muzicala. Mi-a spus sa fac tot posibilul sa il mut ca nu este locul lui acolo. A reusit primul cu 10 pe linie la Conservatorul din Brasov, dupa care a facut cinci ani la Academia de Muzica Mozarteum din Salzburg si a absolvit cu nota 10 pe linie.“

Privirea se indreapta fix catre mine si ma patrunde. Imi zambeste si continua pe acelasi ton duios. “Radu a fost ales in anul III sa faca cursuri de masterat cu marea cantareata de arii si lied a Germaniei Elisabeth Schwarzkopff si trebuia sa mearga la Stuttgart si ii trebuiau 300 de marci.“. Imi spune ca l-a incurajat si a facut tot posibilul ca baiatul sa aiba a doua zi dimineata banii necesari. “A fost ales dintre cei 40 de studenti. Se numara printre cei opt cu care Elesabeth Schwarzkopff avea sa lucreze.“

Credinta, calauza vietii

In anul 2002, dirijorul Gheorghe Cojocariu s-a stins din viata in urma unui cancer care a recidivat, lasand in urma trei copii si o sotie indurerata. “Am in camera cealalta un patut, iar langa un caiet si un creion. Scriu in noptile de tristete si singuratate. Dupa moartea sotului nu mi-a mai fost rusine cu ceea ce scriam. Dar de ce sa imi fie rusine cu munca mea? Scriam si inainte. Veneau colegele mele si ma rugau sa le scriu pentru prietenii lor. Si ce frumos le scriam, de ramaneau aia mirati. Si la urma si cate o poezie.“

Incepe ploaia, iar stropii se lovesc usor de fereastra. Se intuneca dintr-o data, parca Dumnezeu comunica cu ea si ii simte tristetea din suflet. Incepe sa caute iar printre foi si  sa imi recite poezia “Ridica-te Gheorghe“. Un fior rece ma cuprinde, iar vantul incepe sa bata cu putere din nou, lovind poarta de afara si scotand un zgomot puternic.

“Ridica-te Gheorghe din mormant

Sa vezi ce se petrece-n lume,

Tu ai luptat ca un erou

O lupta pentru-n scop anume…“

Si timpul trece, versurile imi suna in minte… O poezie ampla, de 16 strofe dedicata sotului, care a fost un erou pentru ea.

O tristete apasatoare se simte dupa terminarea poeziei. Dorul o cuprinde… Dar, dintr-o data prinde o forta proaspata ce o indeamna sa continuie pe un ton muzical.

“Nu regret nimic. Totusi, mi-ar fi placut enorm sa fac doua meserii in viata: solista de opera, dar de unde conditii? Voce am avut, slava domnului, dar de unde bani? Dar in schimb Dumnezeu m-a implinit prin copiii mei. Este o lege a naturii. Este un echilibru in care multi nu cred, dar eu cred in asa ceva. Si mi-ar fi placut sa fiu medic chirurg,sa pot sa ajut oamenii. In momentul in care ii ajut, atat de fericita sunt. Daca cineva mi-ar face mie un cadou, nu as fi atat de bucuroasa pe cat de bucuroasa sunt ca atunci cand pot sa fac un bine. Se spune ca de cate ori faci un bine, dai mana cu Dumnezeu, Si eu cred ca dau in fiecare zi mana cu Dumnezeu.“

Mama tuturor elevilor

            Inca mai sunt elevi cu care aceasta face ore. Nimeni nu se poate desparti de mama Maria si de invataturile acesteia. “Casa mea si acum este scoala. Care si cum vrea sa-l ajut, cu mare placere. Niciodata nu mi-a placut sa refuz omul. Binele pe care l-am facut  l-am simtit peste ani.“

Toata casa este cuprinsa de un aer boem. Muzica parca iti suna mereu in minte si te poarta pe aripi maiestre si in locuri nebanuite. O viata de om este ascunsa in spatele unui chip blajin, al unei voci suave care mi-a incantat auzul intr-o zi friguroasa de aprilie.

In incheiere primesc si un sfat pe care doreste sa il ofere tinerilor talentati. Celor care vor sa se dedice trup si suflet unei arte ce presupune multa munca si sacrificii. “Daca sunt cu adevarat talentati si daca sunt nascuti cu acest har, este un pacat sa nu isi urmeze calea si talentul cu care Dumnezeu i-a inzestrat. Dar sa munceasca. Muzica este precum o poezie, dar nu precum ai citi poezia. Te duci la pian si stai acolo ore si zile in sir. Daca nu ai talent, nu are rost sa te fortezi. Un proverb spune: Nu da porcilor margaritar ca e pacat.

Un om modest, cu mult bun-simt si cu o poveste de viata. Asa este omul Maria Cojocariu. O femeie trecuta prin viata, mereu optimista, iubitoare si mandra de copiii sai, ce isi ineaca amarul in nopti de tristete si singuratate scriind poezii si abandonandu-se intr-o lume creata de ea, in care gardul si portile sufletului au fost create din flori ce nu vor muri niciodata.

“Cu modestia si cu bunatatea am avut uneori de pierdut, dar eu nu am considerat niciodata ca am pierdut. Am avut doar de castigat.“

Steliana Orasanu

Advertisements

~ by Steliana Orăşanu on 09/05/2011.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: